joi, 31 iulie 2008

"Aida"

Opera "Aida" a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical de la Cairo şi pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Deşi are acest caracter ocazional, lucrarea constituie o adevărată cotitură în creaţia lui Verdi. Prin înfruntarea caracterelor, forţa pasiunii şi expresivitatea muzicii, "Aida" este o autentică dramă romantică. Această operă reprezintă nu numai una din cele mai importante lucrări ale lui Verdi, ci şi o culme a genului de operă în general. După premiera de la Cairo, adevăratul triumf, care lansează lucrarea în lumea operei, este premiera italiană. Premiera operei a avut loc la Teatrul de Operă din Cairo în data de 24 decembrie 1871.

Povestea celei mai importante si "clasice" opere scrise de Verdi incepe in palatul regal din vechiul Egipt, unde frumoasa printesa etiopiana Aida este sclava printesei egiptene Amneris. Cand armata etiopiana ataca, incercand sa o salveze pe Aida, Radames, capitanul garzilor egiptene si iubitul Aidei, conduce o glorioasa aparare, reusind sa il prinda pe tatal Aidei, Regele Amonasro. Ca o rasplata pentru succesul sau, Faraonul ii ofera lui Radames mana fiicei sale, Printesa Amneris, care este geloasa pe Aida si il trateaza de sus pe capitan. Sfasiata intre patriotism si iubire, Aida simte cum o cuprinde disperare. Il tradeaza pe Radames la indemnul tatalui, dar Amneris descopera complotul in pregatire. Ca razbunare, ii porunceste lui Radames sa renunte la Aida sau sa fie ingropat de viu. Tacut si demn, nedorind sa renunte la marea sa iubire, Radames este dus in temnita pentru a fi ucis. Acolo Aida il gaseste, cei doi unindu-se in moarte.



ACTUL I
Marele preot Ramfis îi aduce la cunoştinţă tânărului comandant Radames că etiopienii s-au răsculat din nou şi au năvălit pe pământul Egiptului. Marele preot va face cunoscută regelui voinţa zeitei Isis, care va desemna pe conducătorul suprem al armatelor egiptene pentru alungarea năvălitorilor. Rămas singur, Radames doreşte a fi el alesul. Ambiţia lui de glorie militară se împlineşte cu speranţa de a putea cere, în caz de victorie, libertatea Aidei - o sclavă etiopiană din suita fiicei faraonului - pe care o iubeşte în taină. Apare Amneris, fiica faraonului, care-l iubeşte cu pasiune pe Radames, fără ca acesta să-i împărtăşească sentimentele. În curtea interioară a palatului îşi face apariţia Aida, tristă şi îngândurată. Si ea îl iubeşte pe Radames, dar în acelaşi timp gândurile i se îndreaptă spre patria sa scumpă, de unde tatăl ei Amonasro, regele Etiopiei, a pornit revolta împotriva Egiptului. Amneris surprinde privirile pe care le schimbă Radames cu Aida, devenind bănuitoare. Ea promite să o lovească fără milă pe această sclavă dacă se va convinge că este într-adevăr rivala ei. În faţa regelui şi a marilor demnitari este introdus solul, care aduce veşti despre prăpădul provocat de năvălitorii etiopieni porniţi spre Theba. Radames este numit comandant suprem iar Amneris îi înmânează steagul care va trebui să-l însoţească în luptă. Cu toţii îi urează să revină învingător. Aida, rămasă singură, îsi exprimă nemărginita durere, frământându-se între sentimentul de iubire faţă de Radames şi dragostea pentru patrie şi pentru tatăl ei. În disperare, cere zeilor moartea, singura ei salvare. Templul zeului Phtah. Preoţii şi preotesele se roagă pentru victoria armatei egiptene. Din interiorul templului se aude rugăciunea marii preotese. Marele preot Ramfis îi predă lui Radames sabia sfinţită.

ACTUL II
Amneris, înconjurată de curtencele sale, aşteaptă întoarcerea victorioasă a oastei. Pentru a-şi distra stăpâna, un grup de sclave încep un dans vesel. Apariţia Aidei trezeşte gelozia lui Amneris. Provocând-o cu perfidie, o determină pe Aida să-şi mărturisească iubirea pentru Radames. Zdrobită de furia şi ameninţările fiicei faraonului, ea va trebui să-şi urmeze stăpâna la sărbătorirea întoarcerii învingătorilor. În faţa zidurilor cetăţii Theba poporul face o primire entuziasmată armatelor învingătoare. Işi face apariţia şi faraonul, urmaţ de sacerdoţi şi de înalţi demnitari. Radames primeşte din mâna lui Amneris cununa triumfului, iar faraonul îi promite să-i îndeplinească orice dorinţă. În rândurile prizonierilor care sunt aduşi, se află şi Amonasro, pe care Aida îl recunoaşte imediat, dar el îi atrage atenţia, pe ascuns, să nu-l trădeze. Acesta povesteşte că, luptând pentru patria sa, a fost martor la moartea regelui etiopienilor. Acum, învins, imploră mila faraonului faţă de prizonieri. Radames cere faraonului să acorde viaţă şi libertate prizonierilor. Acesta, legat de cuvântul dat, satisface dorinţa lui Radames, dar, sfătuit de marele preot, decide ca Aida şi tatăl ei să fie reţinuţi ca ostateci. Apoi, ca o supremă răsplată, îi oferă lui Radames mâna fiicei sale. Amonasro caută să o încurajeze pe Aida, profund îndurerată de cele întâmplate. În mintea lui încolţeşte acum un plan pentru dezrobirea patriei sale.

ACTUL III
Pe malul Nilului, Amneris este întâmpinată de marele preot care o conduce spre templul lui Isis, unde îşi va petrece noaptea dinaintea nuntii. Aida îşi aşteaptă iubitul plină de nelinişte. Amonasro, care şi-a dat seama de iubirea ei faţă de Radames, o sfătuieşte să-i ceară acestuia să-i dezvăluie pe ce drum va porni armata egipteană împotriva poporului etiopian care se înarmează din nou. La început, Aida refuză, dar cedează când tatăl o convinge că în mâinile ei stă salvarea poporului etiopian. În timp ce Amonasro se ascunde, Radames isi face energic apariţia. Aida ii potoleşte elanul aminţindu-i că este aşteptat de Amneris. El işi destăinuie cu pasiune iubirea şi ii promite ca atunci când armata egipteană va serba din nou victoria, va cere regelui să permita căsătoria lor. Aida il convinge insă că singura scăpare ar fi să fugă impreună în ţara ei. La intrebarea Aidei pe ce drum trebuie sa meargă spre a evita trupele egiptene, Radames indică defileul de la Nepata. Amonasro, care a auzit tot, apare şi işi dezvăluie identitatea. Acesta inţelege că, fără voia lui, şi-a trădat patria. Chiar atunci Amneris, impreună cu Ramfis, ies din templu şi ii surprind. Amonasro ridică pumnalul asupra lui Amneris, dar Radames il dezarmează şi, în vreme ce Aida şi tatăl ei fug, se predă marelui preot, luând vina asupra sa.

ACTUL IV
Radames, considerat trădător, va fi judecat de preoti. Amneris, care il iubeşte incă, va incerca să-l scape făgăduindu-i să obţină iertarea faraonului şi cerându-i, în schimb, să o uite pe Aida. Radames ii respinge propunerea. Preoţii il osândesc să fie ingropat de viu, sub altarul marelui zeu. În disperare, Amneris blestemă casta infamă a preoţilor, invocând urgia cerească să cadă asupra lor. Închis în mormântul sau, Radames işi indreaptă ultimele gânduri spre Aida. Deodată, din intuneric, zăreşte o siluetă. Aflând de condamnare, Aida a pătruns în mormânt, inaintea lui. Acum vor muri impreună. În vreme ce preotesele işi psalmodiază cântecul, Amneris rosteşte trista rugăciune a morţilor.

"Il Trovatore"

Complicata melodrama o are ca eroina principala pe tiganca Azucena, a carei mama a fost arsa pe rug, fiind acuzata ca i-a facut farmecele copilului Conteului di Luna. Pentru a-şi răzbuna mama, Azucena răpeşte copilul, apoi din greşeala îşi aruncă propriul copil in flăcări. Ingrozita, tiganca fuge cu copilul contelui, pe care il creste ca si cand ar fi fost al ei, cu numele de Manrico. La inceput, tanarul conte, fratele lui Manrico, asteapta sosirea misteriosului trubadur care a cucerit-o pe Ducesa Leonora. Apare trubadurul Manrico, iar cei doi se lupta in duel, fara sa site ca sunt frati. Cand Leonora aude zvonul ca Manrico a fost ucis de garzile contelui, isi jura sa se calugareasca. Dar iubitul ei trubadur, de fapt in viata, se grabeste sa ajunga alaturi de ea. Armata contelui asediaza ascunzatoare celor doi, iar batrana Azucena, ajungand in tabara inamica, este condamnata la moarte. Incercand sa isi salveze mama, Manrico este capturat si aruncat in inchisoare. Disperata, Leonora promite ca se va casatori cu contele in schimbul libertatii lui Manrico, dar cand acesta accepta, ducesa prefera sa se otraveasca, murind in bratele iubitului. Furios, contele o forteaza pe Azucena sa urmareasca executia lui Manrico, dar batrana tiganca are ultimul cuvant, spunandu-i contelui ca de fapt si-a ucis fratele.


ACTUL I
Ferrando, slujitorul tânărului Conte de Luna, povesteşte camarazilor săi de arme o întâmplare tristă, care s-a petrecut mulţi ani în urmă. Vrând să răzbune moartea mamei sale arsă pe rug pentru vrăjitorie, ţiganca Azucena, răpise pe fiul mai mic al bătrânului ei stăpân, contele di Luna.
În grădina palatului, ducesa Leonora, îi vorbeşte confidentei sale Ines despre dragostea pe care o simte pentru un misterios trubadur - Manrico.
După plecarea celor două femei, tânărul Conte di Luna vine sub fereastra Leonorei atras de o dragoste puternică pentru ea. Deodată, în noapte, se aude vocea unui trubadur. Răspunzând chemării înflăcărate, Leonora coboară în grădină şi, înşelată de întuneric, se aruncă în braţele Contelui di Luna, adresându-i cuvinte pătimaşe. Manrico, misteriosul trubadur, apare şi el. Cei doi bărbaţi se sfidează şi încrucişează spadele. Ne reuşind să-i despartă, Leonora se prăbuşeşte în leşin.



ACTUL II
Adunaţi în tabăra lor din munţi, ţiganii lucrează. Furată de gânduri bătrâna ţigancă Azucena îşi reaminteşte moartea mamei sale care, de pe rugul în flăcări îi strigase "Răzbună-mă!". Atunci, cu mulţi ani în urmă, înnebunită de durere, Azucena îl răpise pe unul dintre fiii Contelui de Luna pentru a-l arunca în flăcările rugului. Dar, venindu-şi în fire, descoperă cu oroare că, în furia ei, fără să bage de seamă, îşi aruncase în foc propriul prunc. Manrico nu înţelege nimic din spusele aceleia pe care o credea mama lui. "Atunci, cine sunt eu?", întreabă tânărul. Manrico ştie acum că nu este fiul Azucenei. Smulgându-se din noianul amintirilor, Azucena îşi revine. Dar vorbele ei ocolesc răspunsul la întrebarea pusă. Ţiganca îi reproşează lui Manrico gestul nobil, prin care îl cruţase pe tânărul Conte di Luna, în noaptea duelului din grădină.
Soseşte Ruiz, prietenul lui Manrico, cu două veşti importante: fortăreaţa Castellor a căzut în mâinile partizanilor lui Urgel, iar Manrico este chemat să organizeze apărarea contra regaliştilor care se pregătesc să atace. Tot atunci, Manrico află că Leonora, crezându-şi iubitul ucis în duel, s-a hotărât să se călugărească. Tânărul pleacă în grabă.
În faţa mănăstirii în care Leonora urma să se călugărească soseşte Contele di Luna cu un grup de soldaţi, hotărât să o răpească pe femeia iubită. Leonora îşi ia adio de la Ines, servitoarea ei. Intervenţa brutală a soldaţilor este zădărnicită de venirea lui Manrico şi a celor câţiva partizani. Leonora se aruncă în braţele celui pe care îl crezuse mort şi în ultimul moment Manrico reuşeşte să-şi salveze iubita.



ACTUL III
Fortăreaţa Castellor, unde s-au refugiat Manrico şi Leonora este asediată de trupele Contelui de Luna. Azucena, care îşi caută fiul este prinsă în apropierea taberei soldaţilor de slujitorii contelui. Ferrando recunoaşte în ea femeia care, cu ani în urmă, îl aruncase în flăcări pe fratele tânărului conte. Din porunca contelui di Luna, care este orb de gelozie şi dornic de răzbunare, ţiganca va fi ucisă asemenea mamei sale: prin ardere pe rug.
În interiorul fortăreţei Leonora şi Manrico trăiesc câteva clipe de fericireşi îşi reînnoiesc jurămintele de dragoste. Un mesager anunţă capturarea Azucenei de către trupele duşmane. Fără a ezita, Manrico se aruncă în luptă pentru a-şi salva mama.



ACTUL IV
Manrico şi partizanii lui au fost învinşi. Mama şi fiul se află acum în aceeaşi temniţă. Leonora caută cu disperare un mijloc de a-şi salva iubitul. Îndrăgostit, Contele di Luna îi cere tinerei dragostea şi credinţa în schimbul vieţii lui Manrico. Acceptând propunerea, Leonora soarbe otrava ascunsă sub piatra inelului pe care îl poartă în deget apoi pătrunde în închisoare pentru a duce ea însăşi iubitului ei vestea eliberării. Crezându-se înşelat, Manrico o respinge înţelegând adevărul doar în clipa în care Leonora moare. Manrico este liber, însă libertatea nu-i aduce fericire – deoarece tânăra moare în braţele lui. În aceeaşi clipă, di Luna ordonă executarea lui Manrico şi o obligă pe Azucena să asiste la supliciul fiului ei. Ţiganca însă şi-a împlinit răzbunarea. Ea îi dezvăluie contelui că, de fapt, Manrico era fratele lui, după care se prăbuşeşte fără suflare. Contele di Luna înţelege că şi-a ucis propriul frate.




Adevarata poveste a operei "La Traviata"

Rose Alphonsine Plessis (1824-1846) (născută în satul Nonant, nu departe de oraşul Bayeux din Franta), a fugit de acasă la vârsta de 13 ani. Ajunsă la Paris, fără bani, a început să practice prostituţia. La 18 ani devenise deja o cunoscută şi scumpă curtezană („curtezana” în limba italiană se numeşte “traviata”). Spre a scăpa de urmărirea familiei, şi-a schimbat numele de fată în Marie-Duplessis. În această perioadă l-a cunoscut pe scriitorul Alexandre Dumas (1824-1895), care s-a îndrăgostit de ea şi cu care a întreţinut strânse legături amoroase. Legăturile lor au continuat chiar şi după căsătoria ei, până la prematura ei moarte, în urma unei tuberculoze, la data de 03.02.1846, la vârsta de numai 22 ani. Sicriul ei, acoperit cu o mulţime de camelii, floarea ei preferată, a fost depus în cimitirul Montmartre. În anul 1848, Alexandre Dumas a publicat „Dama cu Camelii”, roman autobiografic, care a servit apoi ca sursă de inspiraţie pentru libretul operei lui Giuseppe Verdi „La Traviata” (în această operă, apare însă sub numele de „Violetta Valery”).

Premiera operei a avut loc la “Teatro La Fenice” din Venetia, în data de 6 martie 1853.


ACTUL I Petrecere în saloanele Violettei Valery, din Paris. Un grup de oaspeti, întârziati, sosesc de la Flora Bervoix; printre ei Baronul Douphol, Marchizul d'Obigny şi Gastone, ce recomanda gazdei pe prietenul sau Alfredo Germont. Acesta îi marturiseste Violettei ca o iubeste, în tacere, de multa vreme. Tânara este surprinsa, nefiind obisnuita cu asemenea marturisiri sincere din partea acelora care o înconjurau. Dupa plecarea oaspetilor, ramasa singura, Violeta începe sa viseze la Alfredo. In cele din urma, se hotaraste sa renunte la viata de placeri desarte şi sa apartina doar acestuia.

ACTUL II
Alfredo şi Violetta traiesc fericiti, retrasi la tara, în apropiere de Paris. Aflând de la camerista Annina ca Violetta si-a vândut bijuteriile pentru acoperirea cheltuielilor necesare întretinerii conacului, Alfredo pleaca în graba la Paris, sa procure bani. In absenta sa, apare Giorgio Germont, care îi cere Violettei sa-l paraseasca pe Alfredo, deoarece logodnicul fiicei sale nu este de acord cu aceasta "legatura imorala". Dupa o grea lupta sufleteasca, Violetta hotaraste sa renunte la iubirea sa şi pleaca la Paris, lasând o scrisoare prin care comunica hotarârea de a se întoarce la viata de petreceri. Revenind, Alfredo nu se lasa convins de rugamintile tatalui sau de a se întoarce acasa, în sânul familiei. Gasind pe masa o invitatie de la Flora, pleaca în fuga spre Paris, unde stie ca o va gasi pe Violetta.

ACTUL III
Bal în casa Florei Bervoix. Printre alti invitati, la masa de joc se afla şi Alfredo. Intra Violetta la brat cu baronul Douphol. Intre baron şi Alfredo izbucneste o cearta, ce tinde spre duel. Violetta îl implora sa nu-si riste viata. Alfredo este de acord, cu conditia ca Violetta sa se întoarca la el. Tinându-si promisiunea facuta lui Giorgio Germont, Violetta îi marturiseste lui Alfredo ca îl iubeste pe Douphol. Intr-un acces de furie, Alfredo o jigneste şi este provocat la duel de catre baron.

ACTUL IV
Parasita de toti prietenii, ajunsa în pragul mizeriei, Violetta zace pe patul de suferinta. Doar Annina şi Doctorul Grenvil, ramasi credinciosi, cauta sa-i dea curaj. Pe neasteptate apare Alfredo, care a aflat între timp adevarata cauza a despartirii lor şi s-a convins de nevinovatia Violettei. Din nou, cei doi tineri tes planuri pentru o viata fericita. Soseste şi Giorgio Germont care, pretuind nobletea sufleteasca a Violettei, este acum de acord cu casatoria lor. Dar, prea târziu... Boala necrutatoare nu iarta şi Violetta se stinge în bratele lui Alfredo, pe care l-a iubit atât de mult...